Archive for the ‘painting’ Category

“Mi ricordo, si, io mi ricordo”


Dear Cinema, It has been a really long time since you scratched my itch. The past six-seven months my itches were itching very much beyond your possibilities to scratch ’em. Now my itching is yours to scratch again. End itch theme!!!!

The truth is I ran out of words and reasons to write about you and I don’t even have a reason for this. Do you think reading too much of Albert Camus lately has anything to do with it?

First let me tell you about a painting because this made me grab the pen again. There is a painting in Canada I bumped into accidentally. Right at the first glance I felt that usual yet unfamiliar shock when I could feel the galloping synapses connecting, the endorphins producing, the mechanism of pleasure awakening. The sensation was increased by the last synapse that connected me to a movie. Of course, when something you instantly fall in love with reminds you of something else you love is the most common and perverted of all pleasures. Nevertheless is a pleasure worth to remember.

There is a scene in Amarcord by Fellini when the whole village sails out to sea, on little boats, at night, to get a glimpse of a majestic cruise ship. When the ship arrives the poor villagers are so happy and awestruck they’re actually feeling like taking part of the extravagant life on the deck.

Fellini shoots the scene allowing the big body of the ship to take over the screen. What’s left free is filled with a little night sky and the mesmerized, enthusiastic villagers.

Now, seeing this little painting made me feel like I believe those characters might have felt seeing SS REX. I perceived this painted ship detail with all my senses. Thank you, painter!

hulla

The art of painting using a still, flat, colored image to catch the attention of our brain, can produce a more memorable effect then the movies. Movies are desperately trying to impress us with 3D, 4D, amazing sound effects, odors and kinetic theater chairs. I fully understand now the big disappointment some have felt when the movies started talking or when colors invaded the silver screen. The receiver’s imagination was gradually put to rest.

But, I know, being a king and a beggar belonging both in an art gallery and an amusement park is your main and most fascinating feature. Even though lately you failed to rapture me don’t get me wrong Cinema, I still love you more than I love your closest rival, Theatre. And there were some good moments between us this months too. About those, some other time.

Cheers!

Advertisements

Entr’acte cu Kazimir Malevici (23.02.1879 – 15.05.1935)


Încă un pictor în vâltoarea vremurilor tulburate de maşinăriile care au ucis pictura ca oglindă, ca embelmă a rangului social, ca istorie: aparatul de fotografiat şi cel de filmat.

Binenţeles, Malevici merge pe acelaşi drum ca şi celilalti pictori eliberaţi de constrângerile tabloului la comandă, liberi să picteze ce vrea pana lor. De fapt, pictorii „eliberaţi” născocesc reguli noi de care ţin cu dinţii ca nişte academişti versaţi şi-şi rup urechile de pe ei în apărarea acestora.

Malevici urmează cuminte drumurile nou deschise.

Impresionist

„Fauve”

Cubist

Şi apoi asta!

În zorii celei mai radicale revoluţii politico-sociale se naşte pictura supremă. Nu e de mirare. Culme a tabloului ca obiect, culme a abstractului, a non-figurativului. Ce e asta!? Un tablou, pur şi simplu. Nici până în ziua de azi această lucrare nu este recepţionată cu comoditate. Toate manierele de vernisaj se duc pe apa sâmbetei în faţa acestui neant geometric sau mai degrabă tot geometric? Care este acea onomatopee a cunoscătorului care să salveze aparenţele? Pentru că nu poţi privi decât ca un sălbatic. „hm!, aha!, tz tz!” nu te liniştesc de data asta. Poţi să treci prin toate fazele premergătoare ale artei abstracte, fără ca să te ţină cineva de mână, pentru că aceste faze, toate, sunt înlănţuite şi te pot conduce înapoi pe terenul sigur al figurativului până hăt, la picturile rupestre . Dar aici trebuie să te ţi dom’le de ceva sau de cineva.

Ca un sălbatic, poţi să pui mâna să simţi rama şi textura, poţi să adulmeci aroma pânzei amestecată cu cea a uleiului, poţi chiar să-i molfăi un colţ, poţi să îl priveşti până îţi stă mintea în colţuri. Nu poţi, în schimb, să emiţi fraze sforăitoare camuflându-ţi elegant guşa cu arătătorul.

Acest imens semn de punctuaţie (de tipar) – nu reprezintă asta! Asta e doar o vorbă de guşat – marchează un moment de linişte în pictură. Nu avem poveste, nu avem nuanţe, nu avem ritm, avem în schimb tabloul în sine. Nu putem spune despre el altceva decât că este ceea ce este. La fel ca şi despre un obiect utilitar; furculiţă sau macara.

Ce putea să urmeze din partea artistului care nu şi-a pierdut minţile în această linişte perfectă? Binenţeles, variaţiuni pe aceaşi temă:

Pătratul alb – revine dinamismul

Cercul negru – deja avem un balans al volumului, se şi aude ceva.

Iar apoi muzica – arta cu adevărat majoră , spre care toate celelalte tind– îşi reintră în drepturi.

Este interesantă evoluţia picturii lui Kazimir Malevici dar nu neobişnuită. El se întoarce treptat la figurativ şi ajunge din punct de vedere stilistic cu mult în urma impresionismului de la începuturile carierei.

%d bloggers like this: