Archive for April, 2012

Undeva la Palilula – Silviu Purcărete


Se spune că înainte să iţi dai cu părerea despre orice manifestare artistică este bine să o revezi: să revezi filmul, să reciteşti cartea, să mai dai un ocol sculpturii etc. Încerc dar nu prea reuşesc să mă ţin de regula asta, abia acum îmi aduc aminte de ea realizând că povestea din acest film încă nu a prins contur în mintea mea.

Ochii minţii mele văd un ghem imens, multicolorat, deşirat complet de către o mâţă nebună într-o încăpere supramobilată. Oare să mă duc să revăd Undeva la Palilula? Dar n-aş rezista încă odată la atătea planuri secunde aduse în prim-plan, atât de des!

Banalitate 1: În teatru spectatorul este liber să aleagă ce anume să privească când vine vorba de scene complexe, cu multe personaje şi acţiuni paralele. Îşi poate doza atenţia alternativ, trăgând cu ochii la figuranţi şi personaje secundare dar revenind cu luare aminte la cele principale.

Banalitate 2: În film nu se poate. În film ne uităm doar la ce are chef regizorul să ne arate. Ca să îţi poţi plimba privirea prin cadru este nevoie de mult calm din partea regizorului.

Silviu Purcărete a ţinut să ne arate tot pentru că toate, nu-i aşa, erau demne de văzut. Dar ritmul în care le desfăşoară în faţa noastră nu dovedeşte calm pentru că trebuia, nu-i aşa, să încapă cât mai multe din scenele faine în 2 ore şi ceva. Iar când se linişteşte un pic vacarmul, apar nişte glumiţe care aţâtă creierul, nesatisfăcându-l doar obosindu-l încă un pic.

Din punctul meu de vedere Undeva la Palilula eşuează în mod spectaculos în naraţiune şi nu neapărat din cauză că povestea se înfăţişează fărâmiţată ca o imagine reflectată într-o oglindă spartă ci pentru că, bănuiesc, nu este destul de coerentă din start.

În rest, toate par să meargă ca pe roate, imagine, montaj, performanţe actoriceşti, efecte speciale, ceea ce mă face să îmi doresc ca această primă experienţă cinematografică să nu fie şi ultima pentru Silviu Purcărete. Însă la următorul său film am să mă duc cu degetele încrucişate.

The Conversation – Francis Ford Coppola


“What do you mean?” is a frequent question in our conversations because communication is not in the words uttered but mostly in the ones remained unspoken, isn’t it?

Someone said that good movies are about what is not printed on the celluloid film and I tend to believe is true. Yet, I don’t think a good conversation involves the same thing, because 50 percent of the time we spend communicating we’re actually trying to clarify what we said in the first place. And when we have a so called serious talk the percentage gets bigger and all becomes boring and frustrating.

When it comes to small talk, really understanding what the other one is talking about is irrelevant therefore relaxing. Here the most important thing is to keep it rolling and growing. That is why small talk is such a hit. It functions like slapstick comedy, a pie fight where the number of pies thrown are more important than the ones that hit you. No one actually bothers if someone unloads a pile of BS because we’re all there to unload the BS and leave it on the bottom of empty liquid containers.

So understanding the exact meaning of the words we hear seems a hard or useless task.

But what happens when we overhear a conversation? The fog cannot be thicker.

And when you overhear a conversation about murder cannot be but The Conversation by Francis Ford Coppola. The opening scene is extraordinary containing the most beautifully photographed single shot I have ever seen. The cinematographer Haskel Wexler was replaced and the rest of the scenes were entirely re-shot except this one. The credited cinematographer, Bill Butler, managed to deliver the unforgettable and unsettling final scene. The ones between are definitely worth seeing too! And the essence of the story is not printed on the celluloid.

And yes, this review is not even remotely about what it contains.

%d bloggers like this: