Invictus – Clint Eastwood


Clint Eastwood impacheteaza Invictus in ambalajul clasic al filmelor cu tema sportiva a l’americaine. Calapodul necesita un guru spiritual al echipei care este, bineinteles, antrenorul dur si inzestrat cu o filosofie de viata pozitivista, mustind de visul american si mai necesita o echipa cu sanse minime la glorie. Bun. Prin ce se distinge Invictus de orice alt film cu tema sportiva? Prin faptul ca se bazeaza atat pe istorie sportiva cat si pe o istorie politica, cruda si violenta.

Aici nu avem de a face cu un antrenor calit de viata dura de sportiv si iluminat de o intelepciune castigata la firul ierbii, ci cu presedintele inedit al unui stat problema. Avem de a face cu Nelson Mandela, figura emblematica a istoriei contemporane, trecut prin iadul represiunii regimului Apartheid.

Primul pas politic al acestuia este sa evite un razboi civil, sa estompeze ura adanca dintre colonisti si bastinasi. Mandela alege metoda antica a impacarii maselor in situatiile sensibile din punct de vedere social-politic adica, paine si circ.

Filmul se bazeaza mai mult pe partea cu circul, evidentiand interesul personalitatii politice pentru o dezamorsare a tensiunilor rasiale. Accentul este pus pe competitia sportiva, mici farame din tactica politica a proaspatului presedinte transpar insa, la fel cum transpar si discrepantele si conflictele sociale, rasiale ale Africii de Sud.

Nu avem parte de un regal cinematografic, regizoral si nu avem de a face nici cu un regal actoricesc. Morgan Freeman, desi credibil in rolul lui Mandela, pare ca se lupta sa sparga carapacea stricta a aparentei fizice a personalitatii politice. Eu l-am vazut incorsetat in accentul sud-african si impovarat de talentul oratoric, de remarcabilele vorbe intelepte ale lui Mandela. Totusi, nu consider ca este o interpretare slaba.

Trebuie sa recunosc ca in filmele cu caracater sportiv, unde miza este castigarea unui meci de catre cel cotat mai slab, catharsisul spectatorului este garantat. Challenger-ul invinge in mod dramatic si bucuria acestuia este eliberatoare, oricat te-ai opune. In Invictus catharsisul este departe. Cel putin departe de mine.

Filmul se opreste la o nota inalta de entuziasm dar nu pot sa nu ma gandesc, in timp ce personajele jubileaza, ca dupa o victorie sportiva istorica, Africa de Sud ramane dezbinata, tulburata. Nici albii nici negrii nu au gasit in sinea lor o farama de Mandela cu care sa mentina copilareasca bucurie comuna trezita de o victorie intr-o arena. Nici Mandela, nu cred ca spera asa ceva, dar poate ca spera ca va putea cladi mai mult pe acest imbold.

Dupa ce trece si genericul de final, nu pot sa nu ma gandesc ca azi Africa de Sud este ca un oras fantoma. Albii parasesc tara si in urma lor raman edificii si institutii pe care colonizatii, oprimati de secole, nu au inca priceperea sa le anime din nou. In Africa de Sud spiritul lui Mandela este sufocat de criminalitate si coruptie iar saracia este in continuare neagra.

Iar la cateva ore dupa sfarsitul filmului Invictus nu pot sa nu ma gandesc la un alt film, Cry Freedom, la un alt erou sud-african, Steve Biko. Regal Denzel Washington si Peter Gabriel.

Advertisements

2 responses to this post.

  1. fain articolul. uite ca m-ai facut curios si ma voi uita azi la Invictus 🙂

    Reply

  2. Multumesc. Sa imi povestesti daca a meritat sa te fac curios 🙂

    Reply

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: