Archive for October, 2010

Up in the Air – Jason Reitman


A story to ease the pain of those sacrificed in times of economic recession. Loosing a job is like dying, like loosing someone dear. The feeling of being unnecessary is overwhelming. This is the secondary theme; how to let go of people without hurting them, without bringing them to the edge of desperation, letting them know that there are other opportunities, other leads to follow in their professional life. Loosing a job is not loosing everything; family, friends, and other dreams to follow professionally are still there. This theme of the film can be a patch to America’s broken socio-economic heart.

The main theme is built on the character of Ryan Bingham, a super professional in the business of firing people, whose life is cut off voluntarily of all the, so-called, earthly things that makes the rest of humanity exposed to misery, dependence, illusionary/true happiness.

Ryan Bingham (George Clooney) is in the air not only factually but also figuratively. His life on earth is free of all the burdens other people bear gathering objects and persons round them; he only has his backpack filled with the strictly necessary things and relations. Is his life empty or just wisely packed? This is the question for the American dreamers and not only.

Bingham is like an angel that brings bad news for hundred of persons with light heart but sincere empathy, than he takes off again to his life in the air that so perfectly becomes him, detached from the mental and emotional laws of gravity.

His philosophy is his life and he is perfectly happy with it. Of course temptation is round the corner, and the small-big things, that make others happy, slowly gather around the character. The possibility of earthly love is the greatest temptation an angel can face, isn’t it?

What are the most important things in life? From far above, things look pretty different, it looks like we are all struggling with ridiculous difficulties, despairing when we should feel relieved, fearing when we should go for it. From the ground living unattached seems also ridiculous. Having nothing and nobody seems puerile, selfish and pathetic.

The movie’s rhythm (scenes, shots, cuts) is following the main character’s inner rhythm; fast, light, classy at the beginning than gradually slowing down as he is confronted with situations out of his comfort zone. George Clooney’s performance is accurate and charming and so are the rest of the performances. I should outline the performance of Anna Kendrick playing Natalie Keener. Natalie Keener is a difficult character with no charm at all but Anna Kendrick nails this raw, ambitious, naïve, wannabe with coolness. This is the part exposed to the biggest transformation.

The movie is fun, fresh, intelligent, launching serious issues. It is good entertainment. Have fun with it, and consider your priorities!

Invictus – Clint Eastwood


Clint Eastwood impacheteaza Invictus in ambalajul clasic al filmelor cu tema sportiva a l’americaine. Calapodul necesita un guru spiritual al echipei care este, bineinteles, antrenorul dur si inzestrat cu o filosofie de viata pozitivista, mustind de visul american si mai necesita o echipa cu sanse minime la glorie. Bun. Prin ce se distinge Invictus de orice alt film cu tema sportiva? Prin faptul ca se bazeaza atat pe istorie sportiva cat si pe o istorie politica, cruda si violenta.

Aici nu avem de a face cu un antrenor calit de viata dura de sportiv si iluminat de o intelepciune castigata la firul ierbii, ci cu presedintele inedit al unui stat problema. Avem de a face cu Nelson Mandela, figura emblematica a istoriei contemporane, trecut prin iadul represiunii regimului Apartheid.

Primul pas politic al acestuia este sa evite un razboi civil, sa estompeze ura adanca dintre colonisti si bastinasi. Mandela alege metoda antica a impacarii maselor in situatiile sensibile din punct de vedere social-politic adica, paine si circ.

Filmul se bazeaza mai mult pe partea cu circul, evidentiand interesul personalitatii politice pentru o dezamorsare a tensiunilor rasiale. Accentul este pus pe competitia sportiva, mici farame din tactica politica a proaspatului presedinte transpar insa, la fel cum transpar si discrepantele si conflictele sociale, rasiale ale Africii de Sud.

Nu avem parte de un regal cinematografic, regizoral si nu avem de a face nici cu un regal actoricesc. Morgan Freeman, desi credibil in rolul lui Mandela, pare ca se lupta sa sparga carapacea stricta a aparentei fizice a personalitatii politice. Eu l-am vazut incorsetat in accentul sud-african si impovarat de talentul oratoric, de remarcabilele vorbe intelepte ale lui Mandela. Totusi, nu consider ca este o interpretare slaba.

Trebuie sa recunosc ca in filmele cu caracater sportiv, unde miza este castigarea unui meci de catre cel cotat mai slab, catharsisul spectatorului este garantat. Challenger-ul invinge in mod dramatic si bucuria acestuia este eliberatoare, oricat te-ai opune. In Invictus catharsisul este departe. Cel putin departe de mine.

Filmul se opreste la o nota inalta de entuziasm dar nu pot sa nu ma gandesc, in timp ce personajele jubileaza, ca dupa o victorie sportiva istorica, Africa de Sud ramane dezbinata, tulburata. Nici albii nici negrii nu au gasit in sinea lor o farama de Mandela cu care sa mentina copilareasca bucurie comuna trezita de o victorie intr-o arena. Nici Mandela, nu cred ca spera asa ceva, dar poate ca spera ca va putea cladi mai mult pe acest imbold.

Dupa ce trece si genericul de final, nu pot sa nu ma gandesc ca azi Africa de Sud este ca un oras fantoma. Albii parasesc tara si in urma lor raman edificii si institutii pe care colonizatii, oprimati de secole, nu au inca priceperea sa le anime din nou. In Africa de Sud spiritul lui Mandela este sufocat de criminalitate si coruptie iar saracia este in continuare neagra.

Iar la cateva ore dupa sfarsitul filmului Invictus nu pot sa nu ma gandesc la un alt film, Cry Freedom, la un alt erou sud-african, Steve Biko. Regal Denzel Washington si Peter Gabriel.

Marti, dupa Craciun- Radu Muntean


Intr-o atmosfera de un cotidian plat, purtand discutii plate, 3 personaje traiesc o drama amoroasa si ea plata. Toata aceasta platitudine are menirea de a incarca atmosfera, insa nu avem parte de nicio explozie de anvergura, deoarece cadrul de desfasurare a personajelor este unul foarte restrans, intim.
Totul treneaza in micile actiuni ale celor implicati, iar drama personajului principal mocneste infundat si incert.

Astfel, povestea se situeaza foarte aproape de viata reala unde dramele emotionale sunt la fel de putin vizibile din cauza micilor actiuni cotidiene, obligatorii. Niciun personaj nu este un “personaj” in sensul cinematografic sau livresc. Nu avem parte de situatii extraordinare, de dialoguri imbibate de intelepciune sau prostie care ar putea friza “artisticul”, ba mai degraba sunt clisee ce par inevitabile. Singura scena unde avem parte de conflict deschis, cea in care sotia afla ca a fost inselata, cliseele din dialog au menirea de a pastra scena in afara extarordinarului, sa il mentina in cotidianul quasi-penibil.

O felie de viata, cruda, seaca. O oglinda limpede care nu lasa loc de interpretari profunde ale actiunilor. Nu poti decat sa ridici din umeri sau sa faci o gluma proasta, negasind vreodata vreo vorba inteleapta care sa explice de ce avem inimile si creierii anapoda. Nu ni se ofera niciun plan filosofic, psihologic. Scenariul este nemilos si nu ofera linistitorul final ce ar putea impaca constiinte aflate pe oricare parte a conflictului.

Lasand finalul suspendat, din nou in actiuni banale din afara conflictului, regizorul se dovedeste si el crud, atat cu propriile personaje, cat si cu spectatorii. Din fericire, aceasta mare asemanare dintre personajele filmului si noi, iubitorii de rand, este si o sursa de umor. Rasul amar sau zambetul crispat sunt invitate, cu rafinament, sa se dezvolte intr-o atitudine ingaduitoare.

Lipsite de banalitate si cliseu sunt insa interpretarile actorilor. Totul fiind construit din detalii nelegate direct de conflictul principal, banuiesc ca a necesitat o atentie aparte din punctul de vedere al regiei si a imaginii. Rezultatul este un film foarte bine inchegat in aceste trei puncte: regie-imagine-interpretare, toate potrivindu-se manusa unui scenariu sec despre un subiect sensibil si, de felul lui, foarte zemos.

%d bloggers like this: