Le Concert – Radu Mihaileanu


Din fericire, Ceaikovski!

Un dirijor de prestigiu ajuns om de serviciu la Balsoi din cauza atitudinii nepotrivite – refuzase in era comunista sa renunte la evreii din orchestra – concepe un plan nebun, acela de a concerta la Paris sub identitatea Orchestrei Balsoi. Isi construieste orchestra din fostii colegi evrei si alte personaje musicale ale lumii interlope si chiar dusmani responsabili de marginalizarea sa.

Astfel, incepe procesul de vindecare prin muzica a sufletului personajului. El ajunge sa-si infrunte trecutul, sa il dezvaluie, sa se impace cu el, sa il razbune iar noi, ajungem sa aflam motivul atitudinii sale anticomuniste si inca cateva informatii complementare despre rusia comunista si post comunista.

Singurul instrument pe care il are la indemana fostul dirijor, este muzica.
Muzica este arta majora care prin inefabila sa prezenta cladita pe rigurozitate matematica ne apropie de marile enigme ale ale fiintei si nefiintei. Ne dinamiteaza cotidianul si este capabila ca printr-o singura nota sa produca revelatii. Ea dicteaza si celorlalte arte principiile de baza: echilibru, armonie, ritm.

Muzica salveaza, muzica razbuna, muzica vindeca, musica revelaza, muzica unifica, muzica face posibil ca toate marile si micile valori personale sau universale sa capete sens, sa dispara dusmanii ireconciliabile. Muzica e bufa, muzica este absurda, muzica este patetica, muzica este necrutatoare, muzica este aberanta, muzica este tamaduitoare.

Cat de sarace sunt cuvintele, cat de banal si ridicol efortul lor de a defini. Una dintre scenele cele mai impresionante scene ale filmulei este acea in care dirijorul, limitat de cunostiintele de limba franceza, incearca sa explice iubirea sa pentru Ceaikovski, experienta sa extraordinara studiindu-i opera. Nu resuseste decat sa se balbaie si noua ni se pare chiar penibil. Dar, violonista frantuzoaica intelege totul, simte emotia dirjorului. Cei doi par a comunica si pe alte canale, pe care doar iubirea fata de muzica le poate deschide.

Filmul, arta cea mai frivola, singura pe care ne permitem sa o numim astfel, in continua lupta cu propria sa identitate mixta de arta-divertisment, aduce prin Concertul un omagiu muzicii, si in acelasi timp pare sa plece capul in fata acesteia. Din pacate nu mi se pare ca ar fi o plecaciune voita. Din pacate pare a se supune perfectiunii constructiei muzicale, nu din cauza naturii si structurii sale – nu este mai saraca din acest punct de vedere – nici pe departe, ci poate, din cauza unei autocenzuri?

Concertul are de toate, drama, tragedie, politica, istorie, umor. Toate vin de-a valma, prea agglomerate pentru a contrabalansa nebunia care s-ar putea declansa daca, doar patima pentru muzica ar vorbi. Poate pentru a oferi teluricul celestului musical? Un contrabalans nereusit, echilibrul este fragil si inclina spre ….talmes-balmes.

Dincolo de elogiul adus miracolului muzicii intr-o maniera eleganta nu pot sa nu remarc dezechilibrul,  falseturile scenaristice si situatiile nerezolvate. Din fericire, finalul cum, parca numai in film se poate, ne face sa uitam  sincopele.

Din fericire, Ceaikovski este perfect.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: